Mătăciunea este o “plantă proprie teritoriului dacic stăvilită, ca şi altele, de Prut şi Dunăre”. Ulterior s-a constat că această specie este răspândită şi în alte zone. Totuşi, în 1753, Linee o denumeşte “moldavica” recunoscându-i, prin aceasta, arealul tradiţional de cultură.
Mătăciunea mai este cunoscută și sub numele de mătăcină, busuiocul stupilor, busuiocul mănăstiresc, bosioc de munte. Numele îi provine din termenul ”matica” (din slava veche) ce înseamnă regina albinelor. Prezintă importanţă pentru partea aeriană (Dracocephali herba) ce conţine în principal ulei volatil (0,2-0,7%, cu un conţinut ridicat în citral, până la 80% şi acetat de geranil), un principiu amar şi taninuri. Acestea au efect antispastic, sedativ şi carminativ, astringent, stomahic, antiseptic, cicatrizant. Mătăciunea se utilizează asemănător cu roiniţa (pentru afecţiuni gastrice – gastrite, ulcer, senzaţii de greaţă; intestinale – colici, meteorism şi diaree). Din citral se poate obţine pe cale industrială vitamina A. Materia primă vegetală de mătăciune intră în compoziţia unor ceaiuri medicinale utilizate în unele boli ale aparatului digestiv şi ale sistemului nervos. Uleiul volatil se mai utilizează în industria parfumurilor şi în cea alimentară, la prepararea siropurilor, aromatizarea băuturilor, bomboanelor etc. De asemenea, mătăciunea este şi o plantă meliferă (200 kg miere/ha).
Este o specie erbacee, anuală, rareori subspontană, erectă, înaltă de 30-70 cm, bogat ramificată de la bază, răspândind un miros plăcut de lamâie. Rădăcina: fasciculată, destul de superficială (până la 35-40 cm). Tulpina este evident tetramuchiată, uneori cu nuanţe roşietice, păroasă. Florile sunt grupate în verticile la subsuoara frunzelor de la nodurile superioare, dând aspectul unor spice alungite. Corola este bilabiată, albastru-violacee (florile cu corola albă sunt îndepărtate în cursul selecţiei, având un conţinut mai redus în ulei). Fructele sunt nucule, ovoide, brune, grupate câte 4, având la bază caliciul persistent. MMB este de cca 1,8 g (Crăciun şi col., 1977).
Înflorirea are loc în iulie-august.
Se cultivă, din anul 1975, soiul local (populaţia) De Militari (după Catalogul oficial al soiurilor din România, Ediţia 2005).
Pentru o bună vegetaţie, specia necesită lumină puternică. În primele faze de vegetaţie nu este pretenţioasă la căldură, dar ulterior, pentru sintetizarea uleiului eteric, necesită o temperatură medie ridicată, specifică Câmpiei Bărăganului, Dobrogei, sudului Moldovei şi Câmpiei de Vest. Faţă de umiditate are pretenţii mai ridicate de la răsărire şi până în faza de ramificare.
Precipitaţiile bogate din perioada dinaintea recoltării sunt nedorite, ducând la scăderea conţinutului în ulei. Preferă soluri cu textură uşoară sau mijiocie, bogate în humus suficient de umede dar permeabile, mătăciunea fiind extrem de sensibilă la excesul de apă. Specia este zonată în partea sudică şi vestică a ţării, dar se poate cultiva şi în alte zone ale ţării. Bibliografie Crăciun, Florentin, Mircea Alexan, Carmen Alexan, 1988 şi 1992. Ghidul plantelor medicinale uzuale. Editura științifică, Bucureşti. Laza, Aristide, și Gabriel Rácz. 1975. Plante medicinale și aromatice. București: Editura Ceres. Milică, Constantin I, Camelia Nicoleta Roman, și Daniela Troia. 2012. Flora medicinală a României: atlas. Iaşi: Doxologia. Muntean Leon S., Mircea Tămaş, Sorin Muntean, Leon Muntean, Marcel M. Duda, Dan I. Vârban, Simion Florian, 2016. Tratat de plante medicinale cultivate şi spontane, ediţia a II-a. Ed. Risoprint Cluj-Napoca, p. 1043, ISBN 978-973-53-1873-4. Prof. dr. Marcel DUDA
Comments